Esti plin de societate. Regaseste-te!

Mă uit la chipuri în timp ce cerul îmi acaparează atenția.
Ascult în mare și tot răspund cu gândul la a schimba direcția.
În dopamină să înotăm, pișcina este mare.
Mă bag, mă ud, mă șterg frumos, și trec iarăși la Soare.
Și-acum, nu prea mai zic nimic, și nici s-ascult nu-mi vine,
Căci iarași trebuie să stau un pic mai mult cu mine.
Experimente sociale revărsându-se-n conștiință,
Acaparând orice informație prin intuiție, analiză și bună știință.
Până la urmă, fiecare iși va alege visul,
Dar să nu-ncepi a arăta cu degetul când iți pierzi paradisul.
Și să te bați cu pumni-n piept că și tu ai valoare,
Plângându-te mereu cam de aceleași blocaje de schimbare.
Învinovățind pe altul, evadând iluzoriu din frică.
Incapabil de a-ți mirosi căcatul, nimic nu te ridică.
Și în confort te regăsești, mințindu-te pe tine,
Cand majoritatea alege cam tot la fel, a societații rime.
Căci e "normal", și ce-i "normal", probabil e de bine,
Și-n paralel nu poți s-observi răni permise prin tine.
Inconștient, menținându-ți starea comodă,
Cu informația selectată în masă aruncată.
Și menținându-i ocupați cu plin de alte cele,
Cam mai nimic să-ți poți desprinde valoarea ta din ele.
Sunt om, și om voi fi mereu, și sunt făcut din stele,
Și nu-s aici să mă conformez cerințelelor tale.
Și nici nu pot în a mă pierde prin turme fals direcționate,
Cu definiții de căcat și vorbe fără fapte.
Ca individ, mă regăsesc in mine,
Căci nimeni altul nu știe ce-i mai bine.
Cât despre simțuri, s-au stins ușor cu toate.
Cum pot rămâne empatic într-o astfel de realitate?!
Și-n acțiuni, nu-mi văd scopul în negativitate
Căci instinctiv a acționa e ca și cum "n-ai carte".
Prin ce am scris, speram doar pozitivitate
Și cu speranțe de schimbare am să le fac pe toate.
Indiferent de-a mea dualitate,
Nu am să ies din cognitivitate.